Transcarpatic Rally Raid a fost o provocare pentru mine iar faptul ca invitatia a venit din partea lui Marco Tempestini , a fost si de nerefuzat. Nu mi-a trebuit mult sa spun „DA”, doar vreo 3 secunde si eram deja pregatita de aventura. A fost o decizie mai rapida ca la stare civila. :))
Marti dimineata, am pornit spre Brasov, urmand ca la ora 14 sa iau startul in cursa. Aveam emotii, ba chiar unele mari si pe drum spre Brasov am incercat sa fac orice altceva decat sa ma gandesc cum va fi. Oricum, avusesem timp o luna sa-mi imaginez cum va fi in acest raliu. Ca ceea ce urma sa se intimple ar fi la fel cu ce imi imaginam, ramanea de vazut.
Cand am ajuns la Brasov, la Sala Sporturilor, acolo unde se dadea startul, mi s-a taiat suflarea. Impozantul Isuzu D-Max parca ma striga, stralucea frumos colantat Napoca Rally Team si ma ducea cu gandul la un taur naravas. Aveam emotii si pentru ca nu stiam daca o sa am loc in masina, desi echipa de mecanici ai lui Marco, s-a ocupat de toate detaliile, inclusiv de a-mi regla scaunul. Numai ca uups, ei stiau ca masor 1.85 m. „Mamma mia, che ragazza”, au zis ei! I-am lamurit ca sunt o fata bine crescuta, si ca trebuie sa facem o proba a cockpit-ului, sa ne asiguram ca incap si ca nu dau cu capul de plafon sau mai mult, ca imi incap picioarele in masina. O ora mai tarziu, totul era fixat. Aparatura de bord era un complexa, doua statii de masurat distanta iar eu trebuia sa le stapanesc cum trebuie, altfel fiecare suta de metri ratata, insemna timp pierdut. Atunci cand ai de a face cu un pilot campion, asa cum este Marco, trebuie sa te ridici la nivelul lui, sa te adaptezi si sa faci in asa fel incat sa tii ritmul si sa nu dezamagesti.
Cum sunt o perfectionista, intotdeauna mi-a placut sa cred ca ma indrept catre perfectiune, desi constientizez ca nu exista. Dar asta m-a motivat intotdeauna si totodata, m-a facut sa sufar, sa accept cu greu infrangerile.
Ceasul batea aproape de ora 14 iar eu tremuram ca piftia. Ne pregateam de start. Ma uitam la Marco, il priveam din profil, era atat de pacifist ca ma facea sa ma intreb cum reuseste. Era calm, linistit, ochii ii sclipeau. El savura orice moment pentru ca pentru el, aceasta competitie era una de test a masinii pe care urma s-o achizitioneze pentru etapele internationale. Pentru mine insa, etapa asta era una in care in primul rand imi dovedeam mie ca pot sa fac asta, si totodata era un privilegiu de a fi navigatorul unui om pe care il respect si la care tin foarte mult: Marco Tempestini.
Cursa de marti consta intr-o proba superspeciala, de 8,56 km. In realitate insa, era de aproximativ 30 km pentru ca era un circuit pe care il parcurgeai de 3 ori. Raliul se desfasura in zona soselei de centura a orasului Brasov, pe un teren special amenajat.
Eram la start, pregatita iar inima imi batea ca nebuna. Mai erau 10 secunde, arbitrul a ridicat mana si ne-a aratat 5,4,3,2,1 si…..am luat startul. Am crezut ca inghit desfasuratorul ala, viteza cu care alergam pe proba m-a infipt in scaun bine de tot si pe cat de mare sunt, pe atat de mica ma simteam atunci. Imediam m-am mobilizat si am inceput dictarea insa in realitate, Marco mergea la vedere. A fost un moment cand din cauza vitezei, m-am pierdut pe desfasurator. Experienta pilotului m-a ajutat sa ma regasesc repede pe road book si sa-i pot dicta mai departe. Ce sa zic, a fost fantastic, Marco a fost cel mai rapid si cel mai bun iar masina l-a ajutat mult. Probabil ca si eu l-am ajutat insa cu certitudine, faptul ca traseul s-a vazut foarte bine si era marcat in punctele cheie, asta ne-a dus pe locul intai in prima zi de cursa.
La finish am rasuflat usurata, atunci nu stiam timpii insa ceilalti piloti erau uluiti de evolutia lui si binenteles ca laudele le-am impartit la doi. Sincer, era de asteptat, insa era abia prima zi iar drumul era lung. Doar 8% din competitie avusese loc, greul abia urma. Un sentiment de satisfactie ma invadase si eram mandra, recunosc.
Ce a urmat, ramane de vazut. 😉
Foto: Cristian Gheorghe