Fac sport de când mă știu: sunt dependentă de sport. Provin dintr-o familie de baschetbaliști de performanță: ai mei s-au cunoscut și “s-au luat” prin baschet. Și-au dorit ca și noi, copiii, să facem baschet și, da, am făcut. Eu handbal, fratele meu hochei. Important e că am îmbrățișat și noi sportul. Acum, duc tradiția mai departe, copiilor mei!

Într-o seară, stăteam și mă gândeam că puștoaica mea este deja o adolescentă și că, din cauza pandemiei, nu prea mai are cum să facă sporturile pe care le practica înainte: balet, dans, înot și volei. Astăzi, nu mai face decât echitație.

În joacă, i-am propus să vină cu mine la sală, la zumba. Ca două bune prietene, ne-am dus într-o duminică, la zumba. A fost tare drăguț, iar puștoaica s-a simțit excelent. Beatrice Coman a încurajat-o și a lăudat-o, iar Ana mea s-a simțit grozav. Uite așa, câteva zile mai târziu, eram împreună și la cycling.

Am avut emoții că îi va fi greu, dar ce să vezi? Puștoaica mea părea că face ciclism dintotdeauna. A fost lăudată de Ștefan Cusursuz, instructorul nostru. Rând pe rând, Ana a încercat cam toate clasele. În unele a lucrat cu greutăți foarte mici sau cu greutatea corpului, a făcut febră, s-a mai și smiorcăit dar, dacă a revenit la sală, înseamnă că i-a plăcut. Este cea mai tânără participantă de acolo și sunt tare mândră de ea. Are 13 ani, este deja o domnișoară, iar atunci când se mai și smiorcăie, îi povestesc cum făceam eu, la vârsta ei, câte 2-3 antrenamente/zi. Dar deh, eu am făcut sport de perfomanță!

Sunt Roxana Ciuhulescu și sunt dependentă de sport!

Părinții m-au dat la sport când aveam 4 ani. Eram extrem de elastică, așa că m-au dat la gimnastică. Tot așa am început să mă joc cu mingea și funda, în poziția șpagat sau sfoară. Însă antrenoarea, care-mi plăcea mult, nu-mi vedea niciun viitor în acest sport: la 4 ani eram deja mai înaltă decât fetițele de 10 ani. Ceea ce era absolut normal, atunci când ai un tată de 2.02 înălțime și o mama de 1,80! Era de așteptat să fiu de același soi!

Câțiva ani mai târziu, m-am apucat de Shotokan: am vrut să învăț să mă apăr și da, am făcut 2 ani sportul acesta.

Într-o bună zi, a venit la școală un antrenor de handbal, care căuta să recruteze copii, pentru echipa Antilopa. Pe mine, care eram cea mai înaltă din clasă și care azvârleam mingiile de oină peste gardul școlii, m-a abordat imediat. A doua zi, eram deja la primul antrenament de handbal! Până în acel moment, mă simțeam mereu ca măgarul între oi, însă sosise momentul să întâlnesc și fete de talia mea. Dintr-o dată, nu mă mai simțeam complexată.

Așa am început să practic sport de performanță. Acum nu mai băteam mingea pe maidan, iar după amiezele mergeam la antrenamente. Intrasem deja în circuitul sportului de performanță. Viața mea se împărțea între familie, școală, cantonamente și turnee. În rest, nu mai aveam timp de nimic.

Aveam grijă să nu las studiile, nu de alta, dar antrenorul îmi verifica săptămânal notele și mă apostrofa dacă luam notă mică la vreo materie. Lazăr Mihalache a fost ca un tată pentru mine, nu doar antrenor. A fost îngerul meu păzitor. Pentru toate astea, mă înclin lui și îi mulțumesc!

În pragul majoratului, în timpul unui meci, am suferit un accident teribil. Piciorul stâng s-a făcut “praf”. Au urmat luni de coșmar, cu tot piciorul în gips, operații, recuperare și iar accidentare, recuperare, etc. Pe scurt, cariera mea de sportiv de performanță se încheiase. A fost foarte greu să pot accepta că nu voi mai putea juca handbal. Lotul național era deja o amintire tristă! Am trecut printr-o perioadă de depresie dar, cu timpul, am învățat să accept situația, s-o depășesc și să merg mai departe.

Atunci când renunți la sportul de performanță și concurezi doar cu tine însuți!

Ulterior, m-am angajat la o firmă și corpul meu a început să sufere schimbări majore. Luasem deja 10 kg, în haine nu mai încăpeam si m-am hotărât că trebuie să mă autoeduc: să mă apuc de sport și de dietă.

Mi-am făcut abonament la sală și am început să merg zilnic, la diferite clase de aerobic. Aveam deja o viață nouă și începusem să mă adaptez, să regândesc viitorul.

Sportul pe care-l practicam acum era altfel: de întreținere, de socializare și de veselie.

Nu mai era de performanță, pentru că acum concuram doar eu cu mine însumi!

În perioada aceasta, de pandemie, realizez că sportul a devenit evadarea mea din cotidian. Nu mai am acces la petrecerile de odinioară, astfel că zumba este ora mea de dans. Cycling-ul este ora de pedalat, cântat și strigat. Da, sunt foarte expansivă iar instructorii deja mă cunosc. Oricât de obosită aș intra în sala de sport, când termin clasa sau clasele (uneori fac două ore consecutive), mă simt extraordinar: am o energie și o bună dispoziție molipsitoare.

De 2 luni, am descoperit un nou concept de sport, denumit Sweat Concept.

Aici găsești orice clasă îți dorești: Zumba, step, bodypump, ciclism indoor, kaibo, pilates sau yoga. Doar sport să-ți dorești să faci, că la ei sigur există clasele dorite. Sunt două săli, una în Barbu Văcărescu și una în bulevardul Iuliu Maniu. Pentru mine, cea din nord este cea mai apropiată de casă.

Sportul, pentru mine, este religie și mă închin lui!