Primele amintiri pe care le am, sunt cele legate de grădiniță. Mai exact, de creșă. Pe vremea aceea, părinții mei erau extrem de ocupați așa că m-au dat mai întâi la creșă. Țin minte că lunea era ziua cea mai dureroasă, iar sâmbăta, ziua cea mai frumoasă!

• 

Ați înțeles bine, am fost un copil care a frecventat o creșă cu program săptămânal. La fel am fost și la grădiniță. Nu a fost o perioadă prea fericită pentru mine însă, așa erau timpurile atunci și, cu siguranță, nu am fost singurul copil crescut de către Stat în primii ani de viață. Cu aceste amintiri întipărite în minte și în inimă, când am crescut mi-am promis că atunci când voi avea copii nu îi voi crește așa. 

În mod ideal, consider că cei mici ar trebui să fie crescuți de părinți, iar dacă aceștia primesc ajutorul bunicilor este cu atât mai bine. Există însă situații când, din păcate, starea de sănătate nu le permite bunicilor să aibă grijă de un năzdrăvan energic. În astfel de cazuri, ajutorul poate să vină din afara familiei, respectiv din partea unei bone.

Cea de-a treia soluție este înscrierea celui mic la grădiniță, pas pe care l-am făcut și noi de curând când am ales Grădinița Alphabet House. Da, pentru că de două săptămâni, Cezar, băiețelul meu de 1 ani și 4 luni, merge la grădiniță!

Într-adevăr, alegerea grădiniței a necesitat informare, căutare și destul de mult consum. Deși NU ne-am fi dorit să mergem “la grădi” atât de repede, aceasta a fost pentru noi cea mai bună soluție. În urmă cu 7 luni, când m-am întors la lucru, primeam ajutor de la Rozi sau Mămuca, așa cum o mai răsfățăm noi. Rozi este aceeași bonă care m-a ajutat și cu primul copil, fiica mea Ana, până la vârsta de doi ani. Din cauza unor probleme de sănătate, din păcate, Mămuca noastră nu ne-a mai putut sprijini în creșterea lui Cezar. Ajutor din partea bunicilor nu avem. Părinții lui Silviu dar și tatăl meu nu mai sunt, iar mamei mele nu-i mai permite starea de sănătate să alerge după Cezar. Despre bone ce să vorbim… criză bonelor în România este atât de veche încât s-au confruntat cu ea până și părinții copiilor aflați astăzi la liceu!

Ultima bonă pe care am avut-o a fost din Republica Moldova. După trei luni, spre regretul meu și al lui Cezar care se atașase de ea, aceasta a trebuit să se întoarcă pentru că îi expirase dreptul de ședere în România. Doream ca micuțul meu să nu se mai atașeze de o bonă și apoi să se despartă de ea, iar singura soluție care rămăsese în picioare era grădinița. La sfatul doctoriței pediatre a copiilor, mi-am luat inima în dinți și luna trecută am vizitat TREI grădinițe. Căutam un loc unde copilul meu să primească afecțiune, înțelegere și răbdare, un mediu cald și sigur unde el să aibă un sentiment de familiaritate.

Prima grădiniță vizitată a fost, Alphabet House, care mi-a plăcut de la început. Despre Alphabet îmi vorbise și doamna pediatru, o știa de la alți părinții. Când am intrat acolo am avut senzația că sunt în reclama de la Benetton, cea cu copii de toate rasele. La Alphabet House am găsit și grupa baby, cu 15 copii și unde cel mai mic copilaș n-are niciun an. Amplasată în buricul Piperei, foarte populară și cu aproximativ 50 de copii, grădinița este exact ce trebuie!

A doua grădiniță vizitată a fost una înghesuită și cu multe inconveniente, mobilier cu colțuri în care cei mici se pot lovi. Ei aveau și o grupă mică cu șase copii, dar grădinița în sine nu mi-a dat un sentiment de siguranță.

La cea de-a treia lucrurile au fost clare de la început pentru că mi s-a spus că Cezar este prea mic pentru a fi primit. Acolo sunt acceptați doar copii de peste 2 ani.

Astfel, decizia a fost ușor de luat și de luna trecută, Cezar merge la Grădinița Alphabet House. Trecerea s-a produs treptat, de la stat cu el “la grădi” preț de câteva ore, până când am reușit să măresc perioada. În prima zi, Cezar a fost încântat maxim și a luat la control toate dulapurile, toate jucăriile și s-a dus fix în mijlocul copiilor. Cât am stat cu el a fost ok. În schimb, când am dispărut din raza lui vizuală s-a năruit totul. A doua zi am continuat procesul de adaptare, dar el refuza să mănânce așa că a trebuit să revin la masa de prânz.

Procesul de acomodare a fost supravegheat de educatoare, iar trecerea a fost lentă și pentru mine, și pentru Cezar. Amândoi sufeream unul după altul, iar eu făcusem deja o fixație în a intra pe site-ul intern al grădiniței ca să văd ce face puiul meu.

Mare mi-a fost bucuria în ziua în care am primit telefon de la Alphabet House să mi se spună că băiețelul meu doarme și că dacă doresc pot să nu vin, la prânz, după el. Aceea zi nu o voi uita prea curând. Când am mers să îl iau, Cezar a alergat către mine râzând și s-a aruncat în brațele mele. Era odihnit, vesel și fericit!

Știu că integrarea lui în comunitate presupune contactul cu bolile copilariei și riscul de a se îmbolnăvi este crescut, dar știu și că fiecare copil trebuie să-și formeze anticorpii. Am avut însă grijă să-l vaccinez.

Au trecut deja două săptămâni de când mergem la Alphabet House, iar acum ce credeți…ne pregătim de prima serbare! Am emoțiile și o stare de bucurie amestecată cu mândrie și nerăbdare. Am trecut într-o altă etapă.